Poezie Nerisipitorul fiu

Seară şi singurătate...

Tatăl stă cu ochi-n carte



Şi citeşte-ncetişor

Despre-un fiu risipitor,



Cum din morţi a înviat

Lumea când a lepădat.



El oftează dureros:

Are-un fiu, dar ce folos:



Mă iubeşte doar pe nume,

Iar în piept admiră lume;



Mâinile le-nalţă-n ceri,

Ochii fug după muieri;



Cuvântări iubeşte creţe,

Inima-i cu două feţe…



A oftat tatăl mâhnit –

Ăst nimic n-a risipit,



Ci cât are-ncă putere

Îşi adună la avere,



Bogăţie ruginie

Lumii pentru invidie,



Tot în aur şi arginţi

Izvor vorbelor prin dinţi.



Mi-o arată, mi-o arată –

Uite câte am eu, Tată!



Cu cât este mai avar

El se ţipă gospodar,



Avere n-a-mprăştiat,

Ci viaţa şi-a îngropat.



Şi stă mândru ca un ciot,

Lângă Tatăl său, dar mort.



Cum să-i spun, cum să-l îndrum

Ca să îl trimit la drum?..



Încotro calea-i s-o-ndrept

Să se vadă gol în piept?..



Paşii lui cum să îi port

Să se ştie că e mort?..



Fiule, pierde-ţi averea

Ca să afli învierea!!!