Poezie Necredinciosie (Ieremia 2)

Te du şi strigă în a Mea cetate,

Vorbeşte-i,chiar de nu te va primi

Căci haina ei e plină de păcate

Şi nu vrea albă a şi-o curăţi.



Mi-aduc aminte astăzi cu durere

De dragostea-i curată de altădat

Ce o făcea să mă urmeze cu plăcere

Chiar pe pământ arid, nesemănat.



Prin arşiţă şi soare, prin pustie

Mă însoţea slujindu-mă mereu.

Logodnică iubită-mi era Mie

Urmandu-mă la bine şi la greu.



Dar într-o zi ea ascultă de fire

Şi părăsind căminul a plecat,

Atrasă de păcat în amăgire

De Domnul ei iubit s-a lepădat.



“Poporul Meu şi scumpa Mea cetate,

Aţi părăsit Izvorul Apei Vii,

În lume v-aţi săpat fântâni crăpate

Ce nu ţin apă…când vă veţi trezi?



V-am dus în ţară ca într-o livadă

De pomi cereşti cu rodul minunat,

Dar pentru voi iubirea Mea-i corvoadă

De tot ce-i bun şi sfânt v-aţi lepădat.



Nici chiar preoţii voştri cei de seamă

Nu s-au sfinţit şi nu m-au căutat,

Păstorii sufleteşti n-au nici o teamă,

Proorocii, după Baali au alergat.



Primit-aţi binecuvântări divine

Din Raiul sfânt,promisul empireu,

Dar v-aţi rugat la pietre şi jivine,

Şi lemnului i-aţi zis :”Eşti tatăl meu!”



Mă îngrozesc când vă primesc în faţă,

Idolatria voastră m-a durut,

Cand pietrei ziceţi:”Tu mi-ai dat viaţă!”

Voi Îl sfidaţi pe Cel ce v-a făcut.



Prin necredincioşie, răutate,

Prin nepăsare vă veţi pedepsi,

Veţi şti curând că fără bunătate

Şi fără Domnul nu puteţi trăi.



Veţi plânge-amar când Mirele cel veşnic

Va apărea pe nori neaşteptat,

Zadarnic veţi aduce-atunci un sfeşnic

Dintr-un ungher,fără ulei,abandonat.



Aprindeţi iarăşi focul închinării,

Să ardă plânsul vostru pe altar,

Chemaţi din nou pe Domnul îndurării

Să reaprindă al iubirii jar.



Căci doar aşa vei fi din nou primită,

Curată haina ta va străluci,

Cetate sfântă, vei fi iar iubită

Şi-al tău popor în veci va dăinui."