Poezie Păsări albe

Venii în ospeţe la oameni aleşi!

O masă chema, gemând sub bucate;

Harnic lucrau dinţii rari, dinţii deşi

Ca o mulţumire-n mâncare să cate...

Satisfăcuţi – n-am dat totuşi de greş

Cu-ncetul-ncepurăm a vorbi despre toate.



(Iar în casă erau diferite colivii

Şi în ele, ca şi moarte, parcă-s păsărele vii.)



Serioşi ei vorbeau dur şi autoritar

Despre taine adânci ce s-ascunse-n Scriptură,

Iar eu, speriat, auzind lucruri mari,

Îi priveam cu respect şi cu frică în gură.

De, sunt oaspete mic... ei aleşi gospodari...

Cine sunt lângă ei eu cu mintea mea sură?



(În unele cuşti stăteau păsări nemişcate,

Când privii mai atent am văzut că-s împăiate!)



Convorbirea temeinic decurgea ce şi cum

Un canal plănuit şi săpat dinainte,

Aşa-nţelepciune eu aflu acum!..

Când mai pun şi-o zacuscă, printre vorbe, pe-un dinte...

Totu-i roz, parcă-i viaţă, nu bate a scrum;

Ce-adâncimi şi-nălţimi sunt atinse de minte!



(Păsărelele din cuşti sunt şi grase, sunt şi slabe

Şi îşi curăţ, ca şi raţe, ciocu-n penele lor albe.)



De odată-ntrebai : „ Dar de ce le-aţi închis?

Nu vă supără oare, că ele-s închise?”

Ei aspru priviră la mine şi-au zis:

„ Tu încă nu ştii cuvintele scrise!”

„ De-aceia în tine mai este-ncă râs.”

Unul din treacăt îmi mai amintise.



(Cuşti de lemn, de fer, de os, cuşti de aur cu uzoare,

Dar în orice colivie e o pasăre ce moare.)



„ Tu nu-o ai... de aceia în pizmă ai fost...”

... Am plecat de la ei mestecând o obidă,

Dar apoi mă oprii şi-napoi m-am întors,

Am întrat nevăzut, neauzit iar în tindă ,

Îndârjit, hotărât, neclintit, serios,

M-aciuai într-un colţ îngropat după-oglindă.



( Păsărelele cântau care-n bas, tenor şi false.

Îs închise, îs închise şi vieţile li-s arse!)



Aşteptai răbdător fără clipet şi glas

Până când toţi ai casei în somn se-nfundară;

Am ieşit şi o cuşcă am pus pe pervaz,

I-am deschis bucuros: „Ieşi afară şi zboară!”

Dară pasărea albă nu făcu nici un pas

Ci-aţipi liniştită în cuşca murdară.



( Iată ce e-n viaţa asta să fii fără libertate –

Păsărelele sărmane şi de zbor sunt dezvăţate.)



Şi am scos-o pe mâini şi i-am spus iar cu saţ:

„ Zboară-n ceruri, în Soare, în aer, în zare!”

Însă ea m-a ciupit, îmi făcu-un găinaţ ,

Iar în cuşcă întră şi la treucă sare,

Începând să fărâme în cioc cu nesaţ

Răsărită şi mei, şi seminţe, şi sare .



(Ce pucioase păsări, Doamne!

Ce mai pute, ce mai pute!

Iar aripe n-au pe ele...

că-s tăiate, că-s căzute!)



Fără teamă pe uşă zgomotos am ieşit.

Trasei uşa din urmă la teribila cuşcă;

Înspre casa-mi modestă mâhnit am păşit...

Pasărea mea pe-unde oare împuşcă?

În ce loc e acum, când eu vin obosit?

Iară ea, între timp, pe-unde zarea o muşcă?



(Pasărea mea, să vă spun, e prea vie, e prea vie,

Că nu am bani ca să-i cumpăr măcar colivie.)





La fereastra deschisă stătea pasărea mea:

„ Bună ziua – i-am spus – am fost trist fără tine,

În ce parte ai fost, ce pământ şi ce stea

Le-ai văzut tu cu zborul tău larg prin lumine?”

A privit înspre mine cu dragoste ea:

„Te-am văzut amărât prin fereastră pe tine,



Într-o casă, pe palme, ţineai păsări de vază

Şi plângeai, şi plângeai, şi plângeai plin de groază!”