Poezie Moartea vânătorului

Vânătorul setos apăsă pe trăgaci

Că fața-i nerasă pe pat a scrâșnit,

Apoi urmări cu ochii opaci

Pasărea albă în care-a țintit.



Ea cu întinsele aripe cădea

Până căzu-n glodul negrului mal,

Iar lui îi zvâcni hrăpăreţ inima

Şi se rângi în icnit triumfal.



Ciubota lui mare a-mpins-o în piept:

”E moartă—își spuse—E moartă de tot!

N-am tras în vânt... sunt omul deștept:

Să frâng, sâ omor, să ucid încă pot!”



Deodată văzu ochii ei că priveau

Albastru, albastru, albastru curat...

Ei nu-l mustrau şi nimic nu-i spuneau -

Se depărta din ei stolul speriat.



Iar apoi nimic. El nu e... păsări nu-s...

Doar cerul rămase adânc și sfințit...

Atunci cu cuțitul el ochii i-a smuls,

De-i aruncă in lacu-nsurit.



La brâu pasărea agăță râgâind.

Încetișor se porni înspre sat...

Dar n-a rezistat! S-a întors pârâind

Spre lacul in care ochii-a lăsat.



Încremeni. Ochii proprii îl dor,

Iar maxilarele-i strânse tot tac,

Din inima-i strânsă răcnește un dor

Căci cerul albastru-l chema de pe lac!



De malul glodos diferit şi străin

Lacul spre cer ca şi pruncul a râs -

Albastru, albastru, albastru senin

Privea înspre lume ca ochiul deschis.



”Ce singur îs eu!”- omul zise-obosit -

”Ce singur sunt eu, urât și uitat!”

In apa albastră încet a pășit

Până cu totul s-a scufundat...



...Țâșni-apoi din apă ușor ca-n azur

De parcă povara și-a pus-o în cui,

Privi prunc la sine, privi și în jur –

Nici armă, cuțit și nici pasăre nu-i!



Doar la amează se-ntoarse în sat

Și soața lui care-l ura-n vălvătăi

A tresărit și i-a spus îngăimat:

”Iubitule, - albaștri sunt azi ochii tăi!!!”



Iar el lăcrima, lăcrima fără treabă

Şi lacrimi albastre curgeau lin pe barbă.