Poezie Sărbătoare funerară

Mă târâiau amicii-n cimitir

Căci eram mort din cap şi până-n talpă,

Mă îmbulzeau prietenii cu șir

Ducându-mă cu râsete la groapă.



Cu vin, țigări, sudalme și rachiu,

Cu anecdote, bancuri și cu glume,

De parcă se-ntâmpla ceva hazliu

Mă conduceau cu cântece de lume.



Eu eram țeapăn, rece, nemișcat -

Obiect ținut în palma adunării;

Eram cadavru cu iz de stricat –

Robul supus la voia întâmplării.



Doar cei cu-adevărat ce m-au iubit

Rugară-n post și plânset Domnul Vieții

Ca mila să o dea din infinit

Și să-mi alunge toropeala gheții.



Și Domnul Isus milă a avut

De porunci cu viața:”Îndată scoală!”

În capul oaselor tot atunci am şezut

Privind ceremonia triumfală.



Văzui amicii mei cum cu dispreț

Mă arătau că put la tot norodul!

Deci le-am strigat: „Sunt viu, sunt viu,băieți,

Și-ar trebui să încetăm prohodul!”



Prietenii atunci s-au enervat,

Că centrul sărbătorii funerare

Vrea să le fugă căci a înviat

Şi mă duhniră-n vorbe și ocare.



Le-am ripostat: „Eu văd acum, băieți,

Că v-am stricat întreaga voastră piață

Deci vă propun alt mort să alegeți

Căci plec cu Domnul ce îmi de-Te viață.



Vă părăsesc întregul vostru bâlci -

Pupați-vă cu lacrimi de actriță,

Iubiți-vă cu cuvântări cu gâlci,

Cântați-vă cu imnuri bete criță...



Eu plec în Viață. Domnul m-a-nviat,

Şi-s fericit că-s mai viu decât viul!..

Iar dacă sărbătoarea v-am stricat

Puteți să-mi duceți la mormânt sicriul!”