Poezie Povestirea ateului

În noaptea îndesată cu gunoi,

Eu în genunchi m-am aplecat greoi...



Ateu pustiu, beţiv, nebun de-amar

Fugeam de viaţa tristă de pahar,



Epuizat de al Dreptăţii dor

Cu ştreangu-n gât eu nu vroiam să mor,



Înăbuşit de greul cel mai greu

Pustiu-mi înşiram lui Dumnezeu...



Să râzi: lui Isus i se roagă-un anticrist

Doar că tabloul e prea greu şi trist...



Căci de gunoiul lumii sufocat

Îngenuncheam bolnav, pustiu şi beat.



Spuneam: „Din lumea asta de nevoi...

Doamne, doar Tu poţi să mă scoţi din zoi.



Prieteni, neamuri, frate şi soţie

M-au părăsit să mor în murdărie.



Căci cui îi trebuieşte un ratat?

Deci m-au lăsat cu toţi şi au plecat...



Ci nu că-i ocărăsc ori i-aş scuipa -

Ca ei fiind la fel aş proceda.



Acum moartea urâtă-mi suflă-n ceafă,

Pe viaţa mea să-şi puie-a ei parafă.



Salvează-mă, Te rog...Dar am o boală

Nu cred că existenţa Ta-i reală...



Dar totuşi, Te implor, în chinul meu,

Credinţă să îmi dai să cred şi eu...”



Nici nu visam - puţin de tot va trece

Şi voi fi smuls pe veci din moartea rece.



Nici nu gândeam - cât clipa e aproape -

Curat voi fi prin sânge si prin ape.



Nici nu speram - peste un timp preascurt

Pe Dumnezeu şi eu o să-L ascult.