Poezie Oglinda (3)

E mândru omul "cumsecade"

Şi se admiră mulţumit

Oglinda-i spune: "Ce frumos ești!"

"Cu fapte bune-mpodobit!"



Pe uliţă el merge ţanţos

Cu pasul sigur, apăsat

Iar admiraţia lumii-i pune

Pe faţă un zâmbet încântat





Ei...da ca el în lume oamenii

E tare greu de întâlnit

Şi chiar şi Dumnezeu în ceruri

Desigur e mulţumit



El n-a furat măcar odată.

Şi n-a ucis măcar un pui

Şi n-a stricat de când trăieşte

Nicicând căminul nimănui



Dar nu numai atît! O, Doamne

E doar atît de bogat

Şi-n fiecare mână întinsă

El un bănuţ a aruncat.



Iar când la poartă case sale

Un biet pribeag s-a abătut

Şi cu puterile sleite

Un adăpost doar i-a cerut...





În grajd pe fânul proaspăt, moale,

Să se odihnească îl lăsă

Şi chiar un codru bun de pâine

Adeseori îi dăruia.





Stă și-n oglindă se privește

Şi se aprobă neîncetat

O, ce frumos îi este chipul

E tare...tare încântat





O cât de fericit se simte

Că nu-i și el un păcătos

Cum simt cei mulţi ce au nevoie

De jertfa lui Isus Hristos.





Da pentru aceasta-i minunată

Învățătura ce vestește

O, recunoaște chiar și dânsul

Deși pe el nu îl privește.





Şi-aşa cum stă privind cristalul

Şi îşi grăiește mulțumit

În apa limpede-a oglinzii

Un chip deodată a zărit





Un chip cum n-a văzut vreodată

Cu ochii mari gânditori

Ce știu adânc priviri în suflet

Şi atâta de pătrunzători





Iar faţa o are atât de blândă

Atât de tristă de nespus

Că tot privind-o-ți vine-a plânge

De un dor neînțeles răpus





Al cui e chipul din oglindă

Şi-n casă cum de a intrat

Când ușile sunt încuiate ?

Se-ntreabă el cutremurat.





Dar nu-ndrăznește să vorbească

De parcă graiul i-a perit

Şi nici sa fugă vai nu poate

Uimirea-n loc l-a ţintuit.





Deodată e străpuns în suflet

Căci chipul dulce de nespus

Ce mustrător la el privește

E chipul lui...a lui Isus





S-au întâlnit. Stau faţă-n faţă

Isus și el cel "cumsecade"

Iar sub privirea arzătoare

Cu groază simte cum îi cade.





Ceva ce ani și ani de-a rândul

Obrazul i-a acoperit

O mască fină și frumoasă

Fără ca să fi bănuit.





Isus i-arată spre oglindă

Şi-i spune-ncet: Acum privește

Iar el privindu-se acum

Plin de orare hohotește:





O, nu ! Nu este cu putință

Ca chipul ce hidos și rău

Să fie al lui. Nu, nu se poate

Să fie însuși chipul său.





Își freacă ochii, poate doarme

Dar nu, nu-i vis și nici coșmar

Căci iată chipul din oglindă

Cel hid și rău rânjind barbar.





E însuși chipul lui ce-i spune

Acum că masca i-a căzut

Tot adevărul ce altădată

Să recunoască nu a vrut.





Spui că ești drept, c-ai fapte bune

Ei hai să ți le-nșir pe rând

Din nesfârșita-ți bogăție

Când întâlnit-ai un flămând





Zi, ce i-ai dat ? Un ban de-aramă

Sau un culcuș umil i-ai dat

Când tu te lăfăi în mătăsuri

Şi locuiești într-un palat ?





Şi zici că n-ai furat ? Dar spune

Pe câți tu nu i-ai înșelat

Zicând că e negustorie

Zi, asta nu-nseamnă furat ?





E drept că n-ai stricat o casă

Dar de curvit tot ai curvit

În gând , cu ochii și cu fapta

Atunci când pofta ți-a venit.





Cât despre crimă afl-acuma

Că ești un groaznic ucigaș

Atâtea suflete ucis-ai

Cu-a ta purtare rea de laș





Si-n inima-ti plina de pofte

De cate orinu ai dorit

Atitea lucruri nepermise

Şi câte-orori n-ai făptuit ?





De câte ori pe o ființă

Tu s-o vezi moartă ai fi vrut

Şi de nu te temea-i de lege

Tu multe crime ai fi facut





Ești însetat de slava lumii

Şi egoist și crud și rău

Şi toate faptele-ți de bine

Sunt un gunoi la Dumnezeu.





Şi câte adevăruri crude

Oglinda nu i-a mai șoptit

Atunci cu mâinile amândouă

El fața și-a acoperit





Pe urma, prins de disperare

Oglinda la pământ trântește

Apoi, cu fața în țărână

S-aruncă jos și hohotește





O, cât de orb am fost, Isuse

Când mă credeam nespus de bun

Când bun e doar cerescul Tată

Am socotit ca un nebun





Nebun am fost când fără pată

Curat de tot m-am socotit

Când numai tu, Isuse, Doamne

Ești și rămâi neprihănit





Nebun am fost când doar prin fapte

Speram în ceruri a intra

Când una, doar deschide cerul

Şi-această faptă-i jertfa Ta





Mântuitorului, mă iartă

O, cât de-amarnic mă căiesc

Abia acum văd adevărul

În ochii-ți când mă oglindesc.





Se apleaca plin de mila Domnul

Spre cel de remușcări răpus

Şi ridicându-l din țarână

Cu glasul dulce de nespus.





El îi vorbește și-l mângâie

Cu bunătatea unui frate

Spunându-i plin de duioșie:

Păcatele îți sunt iertate.





O, ce lumina scaldă acuma

Obrazul cel schimonosit

Cu-ncetul fața-i se destinde

Şi o pace fără de sfârșit





Cuprinde-întreaga lui făptură

Şi-i dă atâta strălucire

Încât nu poți privi la dânsul

Fără teamă și uimire.





O, suflete, de vrei să afli

Într-adevăr aşa cum ești

Nu te oglindi în propria-ți viață

Ci în Isus să te-oglindești.





Atunci afla-vei adevărul

Că nu-i nimica bun în tine

Gunoi sînt rang, înțelepciune, avere

Faptele de bine





Sfințenia ta sau frumusețea

Talentele-ți fără sfărșit

Iubirea ta sau bunătatea

Curajul tău nemărginit





Acestea toate sînt podoabe

Doar dac le primești în dar

Smerindu-te în fața crucii

Pe culmea muntelui Calvar.