Poezie Făurirea ulciorului

M-a scociorât Olarul dintr-o râpă

Unde puţeam bălos de lâncezeală

Şi lâfâiam strident ca şi o cârpă

Ce-noată-n murdăriile de oală.



În olărie m-a adus în braţe

Şi într-un vas m-a risipit în pături,

Gunoiul ce de mine s-agaţase,

Mi l-a cules şi-l aruncă în lături.



Când apă mi-a turnat ca să mă-nmoaie

Eu am zâmbit împlut de băutură:

Ieşeau din mine tulburele zoaie

Ce îmi duceau ruşinea cu scursură.



„Ce bine e!” - mi-am zis râzând pe faţă-

Ce fericire e să scapi de grele!

Uşor e când te-atingi iarăşi de viaţă

Din moleşeala oboselii mele.



Dar iată că olarul mă culege

Pe roata sa îmi aranjează boţul,

Iar eu, trufaş, că iată - mă alege

Am şuierat obraznic ca şi hoţul.



Dar... palme tari îmi apucară starea

De mi-o fărmară fără sinchiseală,

Atunci eu mi-am ţipat nebun putoarea

Rămas în lume doar argilă goală.



Olarul tace şi tot mă frământă

Iar apoi iar şi iar mă bosoleşte,

Apa în mine libertatea cântă;

Şi-o nouă viaţă-n mine prevesteşte.



Eu nu mai sunt. Adica nu există

Pe roata asta firea mea neclară

Cu-apucături de fâţâială-artistă,

Dar cu semnificaţie precară.



Roata apoi începe să se-nvârtă

Mai iute, tot mai iute şi mai iute,

Totul în jur a devenit o scârtă

Ce nici nu mai amirosă, nici pute.



Olaru-n mine oare ce preface?

De ce atâta chin şi-aşa strădanii?

Căci vreau şi eu c-altă argilă-n pace

Să pot, îndestulat, să-mi număr banii.



Dar de-unde pace... iarăşi frământare,

Iar se învârte lumea-n jur în linii.

Aud cum zângănesc alte ulcioare

Unele altor: Îl vezi? Iese bine...”



Olarul mă-nvărti încă oleacă;

Uzoare îmi tăie uşor în lutu-mi...

Ca cel ce nu pricepe ce să facă

Eu stau mirându-mi doară-nceputu-mi.



„Sunt gata?” întrebai timid ulciorul,

Pe-o poliţă bombat ce sta-n zâmbire:

„Mai ai!- mi-a spus, ca tată spre feciorul—

Să treci prin pălălaie de Iubire!”