Poezie Invierea (6)

Stăteam atâţi calici la drum

Şi ne făleam care-i mai care:

Unul cu-al zdrenţelor parfum,

Iar altul că picioare are;



Unul c-un cărucior străin,

Un altul cu bănuţi în cupă,

Iar mulţii - c-au băut mult vin

Ce calicia le-o astupă.



Toţi oropsiţii , câţi erau

Fără de ochi, fără picioare,

Un altuia se lăudau

A cui întregul e mai mare.



Eu tot tăceam-- cel mai schilod

Din ei şi cel mai fără-avere,

Brâncit în râpă sub un pod,

Râios, infirm, fără putere.



Învidiind tot ascultam

Ce-şi povesteau cei mai cu brânză;

Mă mai strigam, mă mai ţipam,

Şi eu că-s nu ştiu care bâză.



Puţeam atât de singurel!

Iar viermii îmi foiau prin carne...

Ciorovăiam destinul chel,

C-o fală n-a putut să-mi toarne.



Un zgomot mă trezi de sus:

Tot drumul se-neca-n rumoare,

Din ea se auzea-- "Isus!

Dă-mi ochi ! Dă-mi nas !" şi "Dă-mi picioare!"



"Dă-mi bani... Maşină...Postament...

Dă-mi un copil... Dă-mi sănătate...

Dă-mi fericire pe moment

Şi fericire mai departe !"



Ah, câte se strigau de sus!

Şi câtă slavă, bogăţie!

Iar eu sub pod stâteam răpus

De ticâloasa-mi mişelie.



Să mă fălesc cum aş fi vrut!..

Să-mi spun de starea mea mai multe,

Dară eram aşa de slut

Că n-avea cine să m-asculte.



Dacă aş fi mai înstărit ...

Spre bogăţie ce mi-aş cere...

De la Isus ce-aş fi dorit

Din obosita mea durere?



Doar că sub pod eram uitat

Şi nu puteam nici da din mână,

Cel mai umil, mai blestemat,

Cernut cu-ncetul în ţărână!



Dar deodată... n-am crezut...

Isus veni şi-n a mea greaţă!

--Dar tu, sărmane, ce-ai fi vrut?

Şi I-am strigat cu-ntregul:

Viaţă!!!