Poezie Speranţa (4)

Cu zile inedite speranţe se întorc

Când triste, fericite ori obosite foarte,

Când miere ori când fiere, că zâmbetul îţi storc,

Când zori fără hotare ori doar pustietate.



Speranţe sunt molatice, ori piatră de granit,

Sunt proaste şi mioape, senine şi nebune,

Dar râşniţa ce-odată cu viaţa-ţi s-a pornit,

Le macină de ele scrâşnesc ca nişte strune.



Tu le trimiţi, ca păsări, să zboare-n infinit,

Le furişezi să muşte pe cineva-n venine...

Dar este-o lege aspră: aşa cum le-ai pornit,

Ele se vor întoarce ca bumerangu-n tine.



Nădejdea ta-n minciună şi-a înjghebat veşmânt,

De-o vezi cum se întoarce dând veselă din coadă...

Nu te-amăgi! că ea-ţi va petrece în mormânt

Cele mai nalte vise făcându-le să cadă.



De amăgeşti pe altul – pe tine te-amăgeşti:

Această socoteală preface viaţa-n piaţă.

Deci dacă eşti nemernic – nemernic şi sfârşeşti

Neînţelegând cu mintea că-ai vise de paiaţă.



Speranţe mari, frumoase zbor largi şi azurii...

Ci câte vin pierdute, zdrobite, motolite...

Îmbracă-le-n credinţa-n acele zile vii

Ce vor veni în viaţa-ţi înalte, nesfârşite.



Căci dacă ţi-i curată speranţa ce-o trimiţi,

Şi nu e îngâmfată, şi nu e nici meschină,

Va trece ca cocorul prin norii care, simţi,

Că îţi sufoc credinţa, iubirea şi lumina.



Şi chiar de-i socoti-o pierdută în zadar,

Aiurea îndreptată de unde nu-i venire,

În oboseala sorţii tu vei vedea-o iar,

Încredinţându-ţi viaţa că este fericire!



Speranţa-n cer o are un om curat, cinstit,

Unul, bucşit de pofte, gândeşte, că o are...

Dreptatea e că omul osânda şi-a primit

Precum i-a fost nădejdea pe ziua viitoare!