Poezie Când la Mama, mă gândesc

Când la Mama, mă gândesc



Când la Mama, mă gândesc

De-aş fi oricât de departe,

Mă prinde dorul cel firesc

Căci din fiinţa ei sunt parte,

Şi tot mai mult o preţuiesc!



Aş vrea s-o am lângă mine

Să-i simt dragostea duioasă,

Când prin lacrimi, la oricine

Spune, că-s străin de casă,

Ducând-mi doru-n suspine.



Şi-ori şi unde-aş fi, în viaţă

Despre mama, de vorbesc,

Sfatul scump şi-a ei povaţă

Cu dragoste-mi reamintesc,

Şi parcă-o am chiar în faţă.



Chipu-i drag, şi-a ei făptură

Îmi revine în contemplarea,

Când pe seară, în bătătură,

Strânşi ne cerceta purtarea

Privindu-ne ochi cu căldură.



Şi-astfel treceam la odihnă

După ce-n grija sa scumpă,

Putea s-aibă complet tihnă

Că suntem fără vreo culpă,

Dorind, să n-avem netihnă.



Şi-atât de mult o preţuiesc

Căci din fiinţa ei sunt parte!

Când la mama mă gândesc

De-aş fi oricât de departe,

Mă prinde dorul, cel firesc!



Flavius Laurian Duverna

09 februarie 2011