Poezie Dor (2)

E toamna tarzie si rece...

Si soarele e tot mai departe...

Caldura lui cu greu incalzeste

Raceala aducatoare de moarte.



Frunze uscate si arse de soare

Stau fara vlaga, insirate pe jos.

Uneori mai fosnesc, intonand un cantec de jale,

Atat de trist si atat de frumos!



Ma zaresc, ingenunchiata si trista,

Cazuta in cea mai adanca vale.

Atunci ma simteam in suflet invinsa

Si innecata de jale.





Neputinta infrangerii mele

Se transformase in lacrimi amare.

In singuratate, gemeam de durere,

Fara s-astept alinare.



Tu ai venit langa mine,

Ca un zefir peste culmi de zenit,

Iar inima-mi, tanjind de iubire,

Ca prin farmec, atunci s-a trezit.



Ti-am simtit mangaierea-Ti divina

Pe fruntea mea ranita de ganduri

Si Ti-am zarit privirea-Ti senina,

Inseninand intunecatele neguri.



De atunci, zi de zi te astept

Langa izvorul cu apa cristalina.

Iubirea imi arde in piept...

Lumea...mi-atat de straina!



Acum se lasa inserarea...

Doar izvorul duios mai clipoceste.

Stelute lumineaza zarea,

Iar luna pe ape pluteste.



Turme de oi din munti se cobor

Si talangile lor rasuna in vale.

Iar eu, coplesita de dor,

Isuse, tot mai astept magaierile Tale!