Poezie În vechime omul

În vechime omul putea să trăiască

Doar cu mana sfântă şi dumnezeească,

Deseori vedem cum poporul sfânt

Patruzeci de zile postea pe pământ.



Nu mânca nimica,nici apă nu bea,

Ci cu Domnu-ntr-una el convieţuia,

Petrecea în taină mult timp plin de har

Şi în rugăciune el nu stătea rar.



Ci ades’ se ruga-n orice-mprejurare,

Cerea călăuzire-n orice încercare

Şi vedem cum Domnul ades’ însoţea

Cu minuni şi semne toată lucrarea sa.



Omul nu trăieşte numai cu mâncare,

Ci cu orice Cuvânt,ce Domnul îl are

Pentru fiecare,din cei ce doresc

Să asculte voia Tatălui ceresc.



Care stăruiesc în post şi rugăciune,

Păstrându-se ne-ntinaţi de ce este-n lume,

Pentru toţi aceştia Domnul a păstrat

Binecuvântare şi un rod bogat.



Astăzi însă omul trăieşte-n belşug,

Nu se mai înhamă la astfel de jug,

De aceea slujba-i fără de putere,

Căci lucrează doar dup-a sa plăcere.



Şi nu se mai fac minuni ca-n vechime,

Ici şi colo apar puţine fărâme,

Nu mai ai curaj să poţi înfrunta

Pe cel ce lucrează după pofta sa.



Poţi să spui tu oare mai marelui tău

Că ce face el este foarte rău?

Ai avea curajul să propovăduieşti

Orişice apoi tu ai să păţeşti?



Se mai fac minuni prin a ta lucrare?

Mai învie morţi?,mai seacă o Mare?

Domnul e acelaşi şi El poate da

Putere-n lucrarea orişicăruia.



Să-L căutăm pe Domnul în post şi rugăciune,

Să căutăm sfinţirea,orişice ar spune

Cei din jurul nostru şi cei păcătoşi,

Domnul e acelaşi, să nu fim lenoşi.



Căci numai aşa te poţi bucura

De slujba ce-o faci pentru slava Sa

Şi numai aşa Domnu-ar însoţi,

Cu minuni şi semne,lucrarea-ţi zi de zi.