Poezie Manifestul unui om pocăit

(Ioan 3.3)

În Ţara aceasta eu astăzi trăiesc

Cu suflet, cu duh şi cu-ntreaga mea fire,

Crescând în Lumină în Dragoste cresc

Uimit de atâta şi-atâta uimire.



Aici umbre nu-s şi nu pot fi de loc,

Nici duh ridicat de credinţă de piaţă;

Când orişice boală mi-i arsă pe foc

Eu iar mulţumesc pentru Viaţă şi Viaţă.



Minciuna nu e şi nicicând nu a fost,

Făţarnicii n-au nici un chip de întrare:

Nu întră aici cărturarul cel prost

Şi prostul ce-ascultă bălos cărturarii.



Aici Dumnezeu mă-ntâlni chiar din prag,

De-atunci conducându-mă-n mai multă Lumină,

Isus îmi devine aproapele drag

Cu cât mă îndrept de la iadul de tină.



Orice aş dori mi se dă însutit

Nedovedind, uneori, şi a cere,

Dar nu uit Credinţa s-o cer neclintit,

Ce-mi dă o evlavie plină-n putere.



Aud cum se gem gloate de „pocăiţi”

Bocind până-n lacrimi, cerşind până-n bale,

Dar cum să le spui: cu credinţa de minţi

Aşa şi-i rămâne-n biserici carnale.



A crede nu-nseamnă că eşti credincios,

Acei, care cred, sunt urâţii ce tremur,

Această credinţă e fără folos,

Doar macra cu entusiasme-ţi cutremur.



Citind şi crezând tu devii fariseu,

Deci posturi încerci, eroizme de fapte,

Iar traiul devine mai greu şi mai greu,

Ci tu tot rămâi mâncătorul de lapte.



Mulţi cred, dar puţini în Credinţă trăiesc,

De asta şi gem pizmuind înspre lume,

Aceştea doar hainele îşi pocăieasc,

Cătând diotrefic şi stare, şi nume.



De-aceia şi stau cu-ochii ţintă în vânt,

Aşteaptă să aibă în chin libertate!

Când Ţara aceasta-i demult pe pământ:

În Ea Pocăitul primit e ca frate.



În ziduri şi case biserici doar cresc,

În gloate ce nu ştiu Dreptate, Iubire...

În Ţara cea Sfântă eu astăzi trăiesc

Cu suflet, cu duh şi cu-ntreaga mea fire!!!