Poezie Pierderea Credinţei

Au intrat strigoii-n sat

De ne-au prins în fapt de seară

Şi poporu-ngenuncheat

A uitat de primăvară.



Părăsindu-şi viitor

Necrezând ziua de mâine

Au vândut părinţii lor

Pe slănină şi pe pâine.



Răii cercetau atent

Cine vrea ori nu vrea jale,

Mărţişoarele din piept

Le smulgeau râzând cu bale.



Aroganţi şi nespălaţi

Ei râdeau de plai, de glie:

„Vă suntem ai voştri fraţi,

De vă scoatem din robie.



Cum v-am fost, suntem amici

De v-aducem libertate -

Patria nu vi-i aici,

Ci-i cu totu-n altă parte.



Încetaţi să dârâdâiţi

Că-am venit noi cu iubire,

Doar ştiinţele de minţi

Vă vor duce-n fericire.



Dacă-ţi fi-nţelegători

Ascultând ce noi vă spunem,

Vă vom fi învăţători

Pentru patria-minune.”



Ca copii înspăimântaţi

Ne uitam fricoşi la dânşii;

Unii taţi şi unii fraţi

Începură-a place inşii.



„Uite-i ce făgăduiesc:

Viaţă,-avere, libertate...

Uite-acum o să trăiesc,

Nepăsându-mi de păcate!”



Cu strigoii s-au legat

Tot zâmbindu-le la glume,

Denunţând pe celălalt

Şi de gânduri, şi de nume.



Ocupanţii ne-nvăţau –

Moartea este fericire,

Iar pe cei ce nu credeau

Îi suiau pe răstignire.



Cei lingăi şi gudurânzi

Îşi primeau din noapte bunuri...

Ne trezirăm sângerânzi

Ca şi troiţe la drumuri.



Tânguiam neînţelegând

Pentru ce purtăm noi vină;

Ne scuipau zbirii strigând:

„Hai, rugaţi-vă-n lumină!



De-aţi avea credinţă-un dram,

Tot ce-aţi vrea vi s-a supune!”

Noi plângeam şi scheunam

Zbuciumul de rugăciune.



Tot cerşind cu glas stâlcit

Fără duh, fără putere,

Risipindu-ne mâhnit

În întinsul întuneric.



Ca răspuns – doar un ecou

De la hohotul lor straşnic;

De la noi – nici un erou,

De la ei – cântări de broaşte.



Din noi unul, apoi alt

Adormeam pentru vecie,

Atârnaţi pe lemnu-nalt

Drept în noaptea tuciurie.



Dar strigau călăii rău

De vuia noaptea cu clocot

Şi luceau ochii de zmău

De pe feţele de dohot:



„Nu vă credeţi de haram,

Voi în veci nu ve-ţi mai plânge...”

Şi, fiindcă nu vedeam,

Ne sugeau din rane sânge.



Ci puţeau mai tare morţi

Că se da-se-n hoit mirosul,

Dedemult uitarăm toţi

Ce e viaţa şi frumosul...



...Totuşi, noaptea se sfârşi

De strigoii toţi pieriră,

Am putut a coborî

De pe straşnica zidire.



Cei făţarnici şi lingăi,

Dolofani privesc din tufe

Şi văzându-ne nerăi

Pocăiesc în faţă rufe.



Că adicălea – a fost...

Judecata - nu se poate...

Cine-a ţine minte-i prost,

Cine nu - şi este frate.



Ascultăm fără puteri:

Ei au banii şi au terfe...

Mizerabilii de ieri

Au pretenţii diotrefe.



Stăm epave fără zbor

Tânguindu-ne de viaţă

Fără suflet, fără dor,

Fără râs de dimineaţă.



Şi ne cercetăm tăcut

Înfrăţiţi cu umilinţa:

Unde Ţara ne-am pierdut?

Unde-am risipit Credinţa?!