Poezie Întrebarea istoriei

Istoria deschide ochi miraţi

Către evenimente-n derulare,

Simţind cum îi fug anii sub picioare

Mai nărăvaşi, mai nealiniaţi,

Şi se întreabă: e sfârşitul, oare?



Ea s-a născut când totul s-a născut,

Fiind fărâmă doar din veşnicie

Şi nou-născuta, cu uimire vie

Privit-a la al lumii început

Când Dumnezeu a glăsuit: SĂ FIE...!



A scris despre-al creaţiei goblen

Cu irizări divine, ape, ape,

Ce-n cântec mângâiau strune de harpe,

Dar şi de izgonirea din Eden

Când omul a fost amăgit de şarpe.



În bezna ce pe urmă s-a lăsat

Istoria n-a încetat să scrie,

Când se-aprindea din cer câte-o făclie,

Şi-n filele de cronici şi-a notat

Ce Dumnezeu vorbea prin profeţie.



De-aceea când din ceruri a venit,

Pentru salvarea omului, Mesia,

Ea nu s-a îndoit că profeţia

Din cronicile ei s-a împlinit,

Şi cerul şi-a deschis vistieria.



Şi-atuncea când Cristos se ridica

Dintr-un mormânt deschis către lumină,

A înţeles că graţia divină

Asupra omului se revărsa

Pentru iertarea lui de orice vină.



L-a urmărit, apoi, pe om mereu,

Să vadă dacă prinde mâna-ntinsă

Pentru-mpăcare, chiar de Dumnezeu,

Dar el Îl refuza, cu râs ateu

Şi inima de patimă încinsă.



Acum la poarta împlinirii bat

Atâtea profeţii, atâtea semne,

Încât pământul e cutremurat

Şi toate ne arată răspicat

Ale Apocalipsului însemne.



De-aceea, printre-atâtea profeţii,

Istoria priveşte cu uimire

Înţelegând că ea se va sfârşi,

Căci în curând nici timp nu va mai fi,

Strivit definitiv de nemurire.



Omul va trece dincolo de ea,

Având fără final biografia,

Dar ea întreabă, în mirarea sa:

- Hei, omule, tu vei continua!

Dar unde-ţi vei petrece veşnicia?



Vulcan, 11 ian. 2011







.