Poezie La cruce (5)

am alergat la oameni, în durere,

când nu găseam răspuns la întrebări

şi chiar spre cele două emisfere

mi-aş fi purtat aceste alergări



mă sufocau atâtea ca-ntrun giulgiu

şi se-ntidea prea dur al vieţii fir.

căutam în toate cel mai mic refugiu,

luptam din greu să pot să mai respir.



am străbătut atâta drum degeaba

şi-am irosit cuvânt după cuvânt.

am suferit zicând: "cum vine treaba

că-n tot ce fac e goană după vânt?"



m-am izolat odată-n vârf de munte

să fiu aproape, oarecum, de cer,

dorind, pe obosita-mi frunte,

să-mi picure un strop de har stingher.



am fost şi-am meditat pe ţărmul mării,

dorind, în felul meu îndurerat,

să aflu un remediu întristării -

oricât am vrut, nicicum nu am aflat



am fost cu unii fraţi ce strigă tare

şi plini de foc înalţă rugăciuni;

chiar m-am rugat ca ei, în disperare,

am aşteptat şi eu, smerit, minuni.



vroiam la mine-n suflet o minune,

dar mă simţeam în toate-aşa nedemn

şi am strigat cu strigăte nebune

ca Dumnezeu sa-mi dea din cer un semn.



pe marea vieţii mele de furtună

mă scufundam sub timp neprietenos

şi vânt cumplit şi valuri împreună

mă atrageau din ce în ce mai jos



se-nvolbura în mine aprig marea,

urla a moarte vântul înteţit

cu cât mi-era mai aspră căutarea,

cu cât eram de tot dezamagit.



era durerea-n mine infernală,

era răspunsu-n mine-atât de gol.

primeam în schimb rafală cu rafală

de-amărăciuni şi gânduri negre-n stol



într-un târziu am auzit în mine,

când mă stingeam de-atâta chin răpus,

un glas subtil prevestitor de bine

şi am ştiut că-i glasul Lui Isus.



e glasul blând ce-n taină îmi aduce

răspunsul miilor de întrebări

şi-am înţeles că numai lângă cruce

e loc de-adio pentru întristări



la cruce uiţi atâtea neajunsuri,

la cruce-nvie-al vieţii firicel,

la cruce am primit cereşti răspunsuri,

la cruce m-am umplut mai mult de El.



de-acum orice ar fi nu m-aş mai duce

să mă sfârşesc de dor pe-al vieţii drum,

ci m-aş pleca în rugăciuni la cruce,

de unde Domnul mă priveşte-acum.