Poezie Povestirea celor trei fecioare

I

Prima fecioară

Fecioara aceasta era preafrumoasă:

Educată, cu bani, talentată, cu casă,

Învăţată, părinţi „de acei” şi maşină,

Că logodnici mulţime se doreau să-i devină.

Ea-i privea pe ales, era foarte atentă

Nu cumva s-o greşească vre-o simţire latentă.

Mai râdea cu-unii fals, iar cu alţii în doară...

Câţi flăcăi au avut apoi gura amară!



Dar un prinţ într-o zi a venit cu iubire:

-Viitorul mi-i mare – ţară am moştenire;

Fericită vei fi în palate bogate;

Ce-ai dori îţi voi da... Vei putea cere toate!

Mâna mea e cinstită şi ţi-o-ntind toată ţie –

Eu te rog să îmi fii pe vecie soţie!

Chibzui fata bine: e bogat, e cu stare,

Să-i ofere orice parcă este în stare!

Socotind că partida e cea reuşită

Deveni o soţie cuminte, iubită.

Soţul ei era soţul model n-orice treabă:

Ce n-ar vrea ea el dă bucuros şi în grabă:

Case mari, bani pe bani, fel de fel de avere,

Reputaţie, stimă, respect şi putere,

Tot ce inima-i vrea ea primeşte îndată,

Fericită trăia de-orice duh lăudată:

Dar şi ea îşi slăvea soţul ei cu ardoare –

De, fecior de-mpărat, şi va fi şi mai mare!

E şi bun, şi bogat, înţelept, fără vicii...

Încercaţi şi-ţi vedea cum vă face servicii!

Radios eşti, când viaţa răsună de plină...



Dar veni peste doamnă o dată haină –

Sărăci soţul ei, tronul alţi i-l luară,

Apoi fu alungat din oraş şi din ţară.

Soaţa îl lepădă, îl lăsă cu nimic –

-Nu-s nebună – a zis – să trăiesc cu-un calic!

Apoi altu-şi găsi, tot bogat, doar că grof,

Neuitând, se-nţelege, de-al ţinea sub pantof.



II

A doua fecioară

Fecioara a doua era mai modestă:

De flăcăi se ferea – să nu-i joace vre-o festă.

Căci astăzi bărbaţii s-aşa potlogari,

Iar ea-i din părinţi aşezaţi, gospodari.

Dar iată-o peţi un flăcău cu avere

Ce-i da la o viaţă bogată să spere.

Nu bea, nu fumează, nu-njură,-i stătut...

Fecioara-a spus”Da!” şi ei nunta-au făcut.

Trăiau că-n poveşti, n-aveau lipsă-n nimica;

Nevasta era roză ca godăcica,

Iar soţu-i trăgea înspre casă mereu

Că nu ştia fata demult ce e greu.

Vecini-o stimau şi-i ziceau fericită;

Ce-i bună în casă o viaţă tihnită!

Ce bine când totul îţi este pe plac

Când soţul şi soaţa în pace se-mpac.

Femeia la piaţă, pe stradă,-n ospeţe

Cinstea soţu-şi drag orişicărora feţe;

Avea, multstimata, pe cine slăvi...

Şi cine n-ar vrea iată-aşa-a huzuri?



Dar roata, cum ştiţi, ca o roată se-nvârte -

Un rău case-i lor i-a fost dat să se-ntâmple:

O boală lovi nemiloasă-n bărbat

Şi el a căzut, obositul, la pat.

Averea scădea devenind mai puţină,

Iar soaţa-i din roză se făcu în haină:

Îşi tot blestema soţul neputincios,

Că viaţa ei toată cu răul i-a stors;

Pe noapte-l lăsa, nu vroia să-l hrănească,

Cu alţi se-nhăita trupul să-şi ogoiască,

Iar soţu-i flămând, nespălat, părăsit

S-uimea cât mai poate fi dispreţuit.



III

A treia fecioară

Fecioara a treia fu nenorocoasă:

De mică n-avu viaţă bună în casă.

Părinţii beţivi se băteau zi la zi;

Crescând deci în sâni ea de-acasă fugi.

Nu mult, deveni domnişoară de nopţi,

Şi bea, şi fuma, se droga şi cu toţi

Se tăvălea de-i urât, de-i frumos

Că viaţa-i se du-se dea dura în jos.

Câţi ani suportă ea traiul deşanţ

Nu pot să vă spun.Dar dormea într-un şanţ,

Un om lângă dânsa întristat s-a oprit,

Privind existenţa unui trai chinuit.

„Copilă,-i-a spus – te iubeşti oare-aşa?”

Dar târfa mai poate a zice ceva?

„Copilă, - i-a zis – văd că n-ai nici un dor,

Permite-mi să-ţi dau ţie-un mic ajutor.”

Şi omu-i găsi gazdă de locuit,

Iar bolile toate i le-a lecuit;

De lucru-i găsi – cu-un serviciu atent

Să poată să ducă un trai mai decent.

Trecu-un timp şi fata în fire-şi veni -

O nouă fiinţă curând deveni.

Odată-ntâlnindu-se cu omul cel bun,

Acela i-a spus:”Eu aş vrea să-ţi propun

Să ieşi după mine. Ca soţ şi soţie

O lume întreagă de azi să ne ştie.”



„O, Domnul meu! – fata întreagă roşi –

Dar Tu ştii prea bine ce viaţă trăii!

O lume-o să râdă, că Tu te-ai legat

Cu-o astfel de târfă de-ai fi ei bărbat.

Eu nu pot să vreau ca să fii pus în râs...

Cu toate că traiul cu Tine-i un vis!”

„Dar, fata mea, - spuse omul sever –

Eu ştiu ce-mi asum mâna ta când o cer!”

Aşa fericirea la dânsa sosi:

Trăiau în iubire şi-n noapte şi-n zi;

Cam lumea din jur mai zâmbea sub mustăţi:

Ştim, chipurile, ea ce fu-n alte dăţi!

Dar vreme veni şi cu-ncetu-a trecut

Aproape-amintirea de negrul trecut.

Dar totuşi oriunde soţia spunea

Cum fu-se odată, de ce-i azi aşa,

Că toţi o priveau:”E dementă, auzi,

Ce spune de ce-ar trebui să te-ascunzi!”

Ci ea soţul ei şi-l dorea apărat

De răul ei care l-avuse purtat.



Iar timpul a curs până într-un moment,

Când soţul lovit fu-se-ntr-un accident.

Rămase, sărmanul, pe viaţă schilod...

Ce straşnică viaţă de trup fără rod!

Soţiea lui plânse ca dânsul de fapt

Doar că pe ascunse să n-o vadă-n fapt,

Cu soţul era tot cu dor şi cu zbor,

Timidă, că poate ai fi ajutor...

Trecură-aşa ani că şi lumea spunea:

„Sărmana femeie, ce se chinuie ea!”

Degeaba vorbea! Că la dânşii în casă

Femeia era fericit de frumoasă!



IV

Epilog

Finalul istoriei noastre veni:

Bărbatul acestor fecioare muri!



Întâia din umere doară a strâns,

A doua pe-ascuns uşurată a râs

(De faţă cu toţii ea bocea mai răgând),

A treia la cruce rămase plângând.



Trecură trei vremi şi în ţara de lege

Veni înţelept şi slăvit un alt rege.

Dreptate aduse, cel rău fu-alungat,

Iar cel care fu-se smerit – ridicat.



Ce ciudă o prinse pe prima fecioară

Când îşi cunoscu soţul de-odinioară!

Ce frică-ntr-a doua fecioară-a întrat

Când soţul său mort îl văzu Împărat!

Dar el a venit la fecioara a treia –

Iubitul ei viu îşi văzu iar femeia!

Doar ca împărat, sănătos şi slăvit:

„Ah, Domnul, - ea spuse – m-a auzit!”

„Soţie - a spus el – ieşi din soarta haină,

De azi eşti a mea şi a Ţării Regină!!!”



Pe prima şi-a doua le-nchise de viaţă.

(De-a doua-Împăratului mai mult îi e greaţă!)