Poezie Irodiada şi Ioan Botezătorul

Irodiada.

Vezi! O stăpână sunt a vieţii tale -

Aşa te-a dat în palma mea destinul.

Acum poţi tu să strigi până la bale

Nimeni n-o să-ţi audă iar veninul!



Tu m-ai batjocorit prea mult în lume,

Dar iată este zi şi este noapte…

Mi-ai ponegrit, calicule,-al meu nume,

Iar eu acum te voi trimite-n moarte!



Nu ţi-a mai fi muşcarea veninoasă

Căci limbile-n venin ţi le voi smulge,

Vei şti cum e să râzi de-mpărăteasă

Când spada viaţa ta ţi-o va străpunge.



Căci fata mea învârte tot pământul

Şi acei mari se-nclin spre-a noastre poale!

Iar tu, un vagabond, ce strigă vântul,

Un ţipălău, în zdrenţuite ţoale…



Vroiai să fii şi tu ceva… şi iată

Un hoit vei fi, nimic mai mult de fire,

Iar eu trăiesc şi-oi fi cum fu-i – înaltă

Şi o voi du-ce-n râs şi în iubire!



Ioan.



Dansează fete de irodiadă

Peste tot sub al planetei cort

Şi toate pe tavă vor ca să vadă

Capul prorocului mort.



Căci straşnică e slova cea dreaptă

Strâmbătăţii fără regret,

Ea urlă ca o bubă necoaptă

În faţa lamei de lanţet.



Iar a călăilor topoare

Bat retezând al prorocilor glas

Şi irodiade-n haine curvare

Triumfă că s-a oprit înc-un pas.



Degeaba lume putredă ca o epavă

Vrei să n-auzi verdictul răsunător!

Îl vei auzi căci capu-mi strigă de pe tavă:

Tu moartă eşti, Irodiadă, iar eu n-am să mai mor!





Irodiada.



Slujilor, ostaşilor, călăilor,

Veniţi aici, în liniştea odăilor!



Tăiaţii capul, smulgeţii limba, scoateţii ochii,

Căci el îmi fură mângâierea mea de rochii !



Mi-alungă liniştire de putere,

Îmi umple inima de frică şi de fiere…



Slujilor, călăilor, ostaşilor,

Întrerupeţii drumul viu al paşilor.



Opriţii glasul lui aşa năpraznic

Că-mi strică orice linişte şi praznic.



Ah, fiica mea, vino de mă mângâie

Cu dansul tău ca fumul de tămâie!



Slujitorul.



Măria Ta, la-a ta chemare viu

Doar că Ioan demult nu este viu…



De-atunci trecu o vreme şi o vreme:

Pe fiica ta au ros-o demult viermii.



Vre-un vis te-a speriat ori vre-o nălucă…

Bea vin, în vin şi frica se usucă.







Irodiada.



Ba nu e vis, stafie, arătare,

Ci este moartea mea care mă doare.



Şi-a fost precum şi-acu-i realitate:

Că Domnu-I răzbunare şi Dreptate!!!