Poezie Botezul Domnului

Prin mâluri, prin nisip, prin bolovani

Iordanu-şi poartă vălurat povara

De amintiri cu lupte, cu duşmani,

Dar dincolo de toate, peste ani,

Ţâşneşte clipa de la Betabara.



Atunci Ioan, chemând, înflăcăra,

Căci pentru cer el a aprins scânteia,

Iar cine-l auzea se boteza,

Şi-n urma tuturor se-apropia

Isus din Nazaret, din Galileea.



Recunoscând Mielul lui Dumnezeu,

Profetul a rostit cu umilinţă:

“O, nu se poate să Te botez eu,

Când ştiu, simţind adânc în duhul meu,

Că eu de-al Tău botez am trebuinţă.”



Punct crucial, arzând în infinit,

Când Cel divin încuraja umanul:

“Să împlinim ce trebuie-mplinit”,

Apoi Isus spre apă a păşit

Şi în botez L-a-mbrăţişat Iordanul.



S-a înteţit minunea când din cer,

De unde veşniciile se-adapă,

A coborât, în chip de porumbel,

Duhul lui Dumnezeu peste Acel

Ce, botezat, ieşea atunci din apă



Şi-un glas divin din cer s-a auzit

Împrăştiind în patru zări tăcerea,

Un glas ce cu tărie a rostit:

“Acesta-i Fiul Meu Cel preaiubit

În care Îmi găsesc toată plăcerea.”

***

Suntem şi noi cu toţii botezaţi,

Şi-n Cel născut la cumpănă de ere

Am fost de Tatăl nostru înfiaţi,

Dar, oare, putem fi încredinţaţi

Că şi-n noi Îşi găseşte El plăcere?



Amin

Vulcan, 4 ian. 2011