Poezie Monahul

Mănăstirea mea stingheră-i

Cu-un monah în ea trăind

Care crede, care speră

Şi se roagă fremătând.



Toată ziua el zideşte

Cărămizi la cărămizi,

Apoi cât se odihneşte

Geluieşte nişte grinzi.



Are-un ţel foarte précis el:

Să ajungă până-n cer

Nu cu vorba ori cu visul,

Ci cu zidu-n Adevăr.



De-asta sincer este foarte

Cu-orice piatră ori cuvânt...

Să-i dea jos zidul nu poate

Nici un zbucium de pământ.



Seara curăţă zidirea

Clipă-n clipă, pas cu pas –

Să nu prindă praf iubirea,

Să n-abuze vre-un necaz.



Selectează-apoi cuvinte,

Le-aranjază-n fel şi chip,

Potrivindu-le în minte

Că-n versete se-nfirip.



După ce spală-n lumine,

Orice gând şi orice zis

El adoarme ca blajinii

Fără grijă, fără vis.



Eu mă mai gândesc la oameni

Ori cu bine, ori urât,

Ascultându-l cum el doarme

De la toate liniştit.



Iar în zori, când somnu-ncântă

Şi mă ţine în zadar,

Îl aud sub nas cum cântă

Pregătind de-acum mortar.



Uneori mă doare-n spate,

Mi-amorţeşte vre-un picior,

El aleargă-n sănătate

Tot cântând, muncind cu zor.



Mă uimesc de el: Ce viu e!

Parcă râde de-orice greu.

“Măi, monahe Bragagiu,

De ce nu-s ca tine, eu?”



Îmi răspunde cu-o zâmbire

Chiar ironizând niţel:

“Vin la mine-n mănăstire

Şi vei fi şi tu la fel!”