Poezie An nou (3)

Cum sfârtecă noaptea aprins urătorii

Cu versul străvechi şi mereu inedit!

Ascult şi aştept, cu explozia, zorii

Să pună-nceputul de an la urzit.



Nu ştiu anul nou ce îmi poate aduce

Că zboruri de aripi, cădere de stea:

Viaţa n-o ţii nici în lanţ, nici cu dulce –

Ea vine şi pleacă când singură vrea.



Soare va fi, cât şi zile cu ceaţă,

Arşiţa-a bate-n colinele verzi,

Cu orişice an tu câştigi, parcă, viaţă,

Cu-orişice an tu din viaţă tot pierzi.



Trecutul plecă mai cu râs, cu suspine,

Noul soseşte mai măreţ, mai mărunt,

Încerc să-mi închipui în el doar lumine

Tihnit, mai zbârcit, mai adus, mai cărunt.



Speranţele fragede mugurii crapă

Spre cer, înspre Soare, în viaţă zvâcnesc,

Iar cele din anul trecut frunza scapă

Modest şi tăcut se usuc, se răresc.



Doresc, nu doresc o-ntristare mă prinde:

Ceva s-a pierdut şi nicicând n-a mai fi,

O foaie e scrisă-n cuvinte şi virguli,

Iar alta –aşa albă – că mă tem a o scri.



Mereu încercând dintr-o vale săracă

Căi noi să le port, să păşesc, să străpung,

Mă-ndrept şi aspir spre-o eternă Itacă

La care nu pot nicidecum să ajung...



Afară copiii zoresc Pluguşorul,

Căpriţe şi urşii în fluiere ţin -

Ei nu socotesc la abac viitorul

Şi freamătul vieţii nu-opresc în suspin.



Zâmbesc larg la glasul Copilăriei

Care-mi urează căi noi, ani mai vii...

Îţi mulţumesc an trecut şi adio!

Pace ţie, anule nou, care vii!