Poezie Furtuna (1)

Cu teamă privesc către cer...

Furtuna se-apropie-n goană,

Un freamăt coboară din munţi,

E seară...e frig şi e toamnă...



Lumini ce despică văzduhul

Se sting ca o stea neştiută

Când bubuie cerul cu groază

Şi liniştea plânge, pierdută...



E toamnă...suspină natura

Cu frunze...cu ploaie şi vânt,

Mai cântă un cânt ciocârlia

Dar zborul spre soare e frânt!





Adesea în viaţă, furtuni

Pornesc din senin şi ne doare,

Şi grijuri şi lacrimi ce curg,

Şi dorul ce caută spre soare!



Dar ştim că acolo, departe,

Ascuns după nori, negreşit,

E Soarele viu ce veghează,

E Cel ce atât ne-a iubit!



La vocea Lui tace furtuna

Şi valuri deodată se sting,

Şi pacea coboară uşor

Cănd poala din nou Îi ating!



Ce har minunat să poţi spune

Că ai un Etern Dumnezeu

Ce-alungă şi nori şi furtună

Şi-ţi dă biruinţă la greu!



Vulcan-02-09-2012

Mary