Poezie Doi fraţi

Doi fraţi



Doi fraţi din lumea rea, deşartă,

Cu inima legaţi de glie,

Cândva au început o ceartă,

Pentru un petic de moşie.

Şi au ajuns cu-ngăduinţă,

Chiar la rabinul din cetate,

Rugându-l dacă-i cu putinţă,

Ca să le facă el dreptate.

Rabinul hotărî să-nveţe,

Toată povestea cu răbdare,

Apoi le zise: cu blândeţe,

Nu vreau să fie dezbinare.

De vreţi să ştiţi cui aparţine,

Să întrebăm întâi pământul,

De-aceea cred că e mai bine,

Să-i ascultăm acum cuvântul.

Se aplecă sub clar de lună,,

Ca să asculte vocea blândă,

A vetrei ce avea să spună,

Cuvinte grele de osândă.

După un timp de rugăciune,

Trezit ca dintr-un vis de noapte,

Rabinul cu înţelepciune,

Le spuse celor doi în şoapte:

Pământul vechi de sub picioare,

Să ştiţi că nu vă aparţine!

Şi pentru vatra-i trecătoare,

Să vă certaţi nu se cuvine.

Când ascultam culcat pe glie,

Mi-a spus pământul din livadă,

Că voi cei plini de lăcomie,

Foarte curând î-i veţi fi pradă.

Plecându-şi capul cu ruşine,

Cei doi s-au depărtat în zare,

Văzând că nu le aprţine,

Nimic din lumea trecătoare.



Ilie Belciu